Evoluţia arhitecturii tradiţionale
CASA TRADIŢIONALĂ. De observat că roirea individuală, nesincronizată, a familiilor din aceeaşi vatră spre fâneţele cu adăposturi sezoniere prealabile – proces caracteristic şi pentru platoul Gheţar- a generat o particularitate importantă a evoluţiei spaţiului locuit din zonă: reluarea ciclului de dezvoltare al acestuia de la stadiul incipient al adăpostului uman monocelular. Această reluare a ciclului evolutiv reprezintă o şansă nesperată pentru cercetător, deoarece creează posibilitatea studierii mecanismelor ce guvernează evoluţia spaţială a casei tradiţionale de munte, chiar dacă procesul respectiv nu s-a desfăşurat în absenţa totală a modelelor planimetrice evoluate, din satele de origine (modele devenite însă inoperante în noile condiţii, mai vitrege).
La originea caselor vechi propriu-zise de pe platoul Gheţar stau colibele văsarilor urcaţi pe platou de la sfârşitul secolului al XVIII-lea pentru a căuta lemn potrivit pentru doage. Întreaga familie a văsarului urca cu el pe munte, parte ajutând la obţinerea doagelor, parte păzind animalele în luminişul din jurul colibei (amplificat an de an prin defrişare) şi în pădurea din jur. Coliba servea în această perioadă, concomitent, ca adăpost familial, atelier (aici se uscau doagele parţial degroşate în pădure) şi stână familială (aici se punea la smântânit laptele provenit de la animalele proprii, se agăţa caşul proaspăt la scurs şi se păstrau ghioabele cu brânză sărată). Asemenea colibe rămâneau permanent pe acelaşi loc, care era ales iniţial tocmai pentru poziţia sa favorabilă: aproape de o sursă de apă, pe o pantă cu expunere sudică, într-o zonă unde accesul cu caii era lesnicios. Informatorii în vârstă nu au putut să descrie acele colibe iniţiale, a căror amintire s-a păstrat vag în tradiţia familială. Fiind destinate doar vărării, presupunem că erau asemănătoare structural celor mai vechi colibe de vărat existente încă pe păşunea Călineasa, a căror funcţie a fost până prin 1980-1985 identică cu a celor iniţiale (adăpost, atelier, stână), cu deosebirea că erau multifamiliale, fapt legat probabil de caracterul obştesc, nu individual, al păşunii împădurite (Călineasa), repartizată acestor comunităţi în anul 1921. Prin analogie cu colibele de vărat din Călineasa, vechile colibe aveau probabil pereţi din bârne orizontale rotunde (drui), prinse la colţuri în cheutori rotunde, nu aveau ferestre, nu aveau podea sau tavan şi aveau drept vatră doar o platformă de pietre situată în centrul încăperii, pe care se gătea, fumul ridicându-se liber sub acoperiş. Acest ultim element ne îndreptăţeşte să credem că învelitoarea acoperişului colibei era şi pe atunci din doaşte (draniţă nehorjită, obţinută prin crăpare, suprapusă şi prinsă în cuie pe leţuri), ca astăzi, şi nu din cetină şi aşchii, deoarece asemenea materiale ar fi constituit permanent un pericol de incendiu, din cauza scânteilor de la vatra liberă. Presupunem că şi amenajarea restului interiorului celor două construcţii era asemănătoare, date fiind funcţiile lor identice: în partea din spate a colibelor vechi de pe Călineasa se amplasa o platformă din bârne cioplite, necesară pentru prelucrarea şi depozitarea produselor lactate (băşagu), iar pe fiecare dintre laturile lungi – câte o platformă din acelaşi material, pentru dormit. Foarte probabil, animalele care însoţeau familia văsarului petreceau nopţile de vară în aer liber, doar oile fiind parţial adăpostite, într-un staur confecţionat din molizi doborâţi (ca în Călineasa, anterior celui de-al doilea război mondial).
Când luminişul cu coliba de vărat se transforma, prin defrişare succesivă, într-o poiană spaţioasă, care putea servi parţial şi ca fâneaţă, apărea posibilitatea producerii aici a unei cantităţi de fân, care putea fi însă consumată doar pe loc, neexistând căi de transport spre satul de reşedinţă al văsarului. Iernarea animalelor în poiană presupunea construirea acolo a unui adăpost de iarnă pentru animale şi transformarea colibei de vărat într-o “colibă de iernat”, bine izolată termic, în care membri ai familiei să poată rezista iernii până terminau animalele fânul, întorcându-se apoi în sat. De mici dimensiuni, dar prevăzut cu ferestre, cu podele din grinzi înălţate de la sol, cu tavan şi cu vatră ce avea un sistem de evacuare a fumului, avînd şi un mobilier rudimentar, dar asemănător cu cel din casele din sat (masă, laviţe, pat, podişoare), noul tip de adăpost sezonier uman a fost denumit de săteni casă de mutătură, pentru că ansamblul format din poiana-fâneaţă, adăpostul uman de iernat şi puiata în care iernau animalele a fost numit de săteni mutătură (loc unde oamenii şi familia se mută temporar cu animalele). Distincţia terminologică era menită să deosebească acest tip de adăpost uman, mic şi sezonier, atât de casa din sat, mai spaţioasă şi temeinic construită şi mobilată, cât şi de coliba destinată doar văratului. Spre deosebire de colibele de vărat, care aveau pereţii din bîrne rotunde, etanşate sumar, casele de mutătură aveau pereţi incomparabil mai bine etanşaţi, construiţi din jumătăţi de trunchiuri de molid cu diametru mare (45-60 cm.), jumătăţi obţinute prin crăparea trunchiului întreg cu pene. Muchiile celor două jumătăţi semicilindrice rezultate erau teşite, bârnele semicilindrice astfel obţinute, suprapuse, fiind dispuse apoi cu latura netedă spre interiorul spaţiului construit, îmbinate la colţuri în cheutori. Un asemenea perete, compus doar din 4-5 bârne semicilindrice, avea minimum de interstiţii, păstrând mai bine căldura decât unul din bârne înguste, cu număr dublu de interstiţii. În ciuda aparenţelor, un asemenea perete îngloba, în plus, mai puţină manoperă decât un perete din bârne semicilindrice cu diametru mic (presupunea mai puţine muchii cioplite şi mai puţine cheutori realizate). Vechimea mare a utilizării bârnelor semicilindrice late în zonă este demonstrată de prezenţa lor în pereţii încăperii de locuit din casa descoperită de mine la marginea platoului Gheţar (în satul Gârda de Sus) în anul 2001, casă datată cu inscripţie în anul 1779. Încăperea de locuit a acestei construcţii fusese iniţial o casă de mutătură monocelulară, construită prin 1730-40 şi transformată în casă familială prin adăugarea vizibilă a celei de-a doua încăperi. Că această transformare s-a produs în anul 1779 o dovedeşte faptul că inscripţia cu data este crestată în meştergrinda care trece peste ambele încăperi, unindu-le. Vechimea mare a acelei case de mutătură iniţiale este demonstrată şi de faptul că sub fereastra de la faţada casei actuale se poate distinge o parte din decupajul fostei ferestre mici, acoperite cu burduf de oaie, caracteristică pentru casele de mutătură vechi.
Singura casă de mutătură păstrată încă pe platou (Gheţar, nr. 241), în cadrul unei mutături netransformate în gospodărie permanentă, este cea aparţinând familiei Anei Paşca, din Gârda Seacă. Ea poate fi datată, conform tradiţiei familiale, prin 1850-60, informaţie susţinută şi de tehnica mai recentă de construcţie a pereţilor, confecţionaţi din bârne de molid late, dar cioplite pe ambele feţe. Aceste bârne sunt dispuse în cununi orizontale (Blockbausystem), încheiate la capete în cheutori tip “coadă de rândunică” Construcţia are tălpile ridicate de la sol pe un şir de boci de lemn (trunchiuri rotunde tăiate la înălţimea potrivită) şi pe pietre. Podeaua constă din grinzi alăturate, sprijinite pe marginea tălpilor lungi, iar tavanul este construit din scânduri. Construcţia este monocelulară (einräumig), fără tărnaţ, şi are două ferestre mici, fixe, cu gratii de fier forjat (tipice pentru zonă). Acoperişul în patru ape nu are pante accentuate, învelitoarea este din şindrilă horjită, iar fumul urcat liber sub acoperiş este evacuat prin spaţiile anume lăsate la vârful laturilor sale înguste.
Modul de organizare a interiorului acestei case de mutătură face în mod clar trecerea de la colibă la locuinţa familială, deoarece vatra de foc nu mai este amplasată în centrul încăperii, ca la colibe, ci lângă peretele opus intrării, la mijlocul acestuia, pentru a elibera centrul încăperii pentru diferitele activităţi desfăşurate iarna în interior. În casele propriu-zise din satele româneşti (inclusiv în cele din satele vechi din valea Arieşului), vatra din încăperea de locuit era aşezată întotdeauna lângă intrare, alături de peretele din spate al casei, iar peretele opus intrării (din faţă), cu deosebire colţul său dinspre faţadă, avea funcţie socială, de reprezentare, conţinând masa şi elementele de decor cu prestigiu social (cuierele cu ceramică decorativă, icoanele pe sticlă, cele mai frumoase ştergare). Patul era aşezat întotdeauna în prelungirea vetrei, în lungul peretelui din spate, iar colţul de după uşă, dinspre faţadă, avea funcţii de depozitare. Faptul că în casa de mutătură Ana Paşca masa cu laviţele era plasată în colţul dintre peretele de faţadă şi peretele cu uşa, deci tocmai în colţul destinat în casa tradiţională propriu-zisă depozitării, ilustrează lipsa de interes a proprietarului pentru aspectele sociale, de reprezentare, ale interiorului, atitudine general răspândită în sectoarele de mutături.
Reluarea ciclului de dezvoltare planimetrică de la nivelul casei de mutătură monocelulare a făcut ca şi primele case familiale locuite permanent în zonă, după transformarea mutăturilor în gospodării permanente, să fie tot monocelulare. Casa lui Negrea Niculae Paşc, din Hănăşeşti, nr. 381 , databilă pe la 1900, este un astfel de exemplu, proprietarul care a construit-o fiind încă tributar mentalităţii de mutătură, generată de provizoratul locuirii. Casa, ceva mai spaţioasă decât cea a Anei Paşca, este tot monocelulară, dar –interesant- are în faţă un tărnaţ cu stâlpi (Laube). Deoarece valoarea practică a acestei prispe de mici dimensiuni este neînsemnată, credem că ea era mai degrabă menită să reprezinte, în viziunea proprietarului, un simbol al casei familiale locuite permanent, deoarece tărnaţul lipsea întotdeauna la casele de mutătură, dar apărea frecvent la casele propriu-zise din vale, începând din secolul al XIX-lea. Imaginile dintr-un articol al lui R.Vuia sprijină această interpretare: casa de fân din Scărişoara (adăpost sezonier) nu avea tărnaţ (Vuia II, p. 62), în timp ce casa familială din Sălciua de Sus (Vuia II, p. 63), locuită permanent de o familie mai săracă, avea tărnaţ, deşi spaţiul său locuibil era mai mic decât cel al casei de fân.
Asemenea case familiale aveau în zonă un statut intermediar între casa de mutătură şi casa cu două sau trei încăperi din satele vechi ale Văii Arieşului. Ele erau construite de tinerele familii în grabă, cu costuri minime, ca prime şi urgente adăposturi familiale, cu intenţia de a fi înlocuite mai târziu, când gospodăria se consolida, cu case mai spaţioase. Condiţiile vitrege şi inerţia mentalitară întârziau însă acest demers. Ca urmare, familiile numeroase se mulţumeau să amplifice încăperea unică, procedeu ilustrat de casa lui Lazea Iosif Doagă, din Hănăşeşti, nr. 373, databilă pe la 1880 (vezi CD). Cu ocazia amplificării, partea din spate a tărnaţului acestei case a fost închisă, devenind o cămară cu intrare separată. S-ar putea ca şi spaţiul liber de sub casă să fi fost închis cu zid sec tot în această perioadă, dând naştere puieţii de oi.
Fără îndoială, alăturarea cămării cu intrare separată încăperii de locuit iniţiale a fost stimulată de contactul cu modelele planimetrice din satele vechi din vale, unde casa cu cămară avea deja tradiţie. Familiile mai înstărite de pe platou îşi permiteau, se pare, să construiască din start case după acele modele, de dimensiuni mult mai modeste, desigur. O asemenea casă este cea a lui Lazea Traian Tămaş, din Hănăşeşti, nr. 389, databilă pe la 1880, construită de la început cu o încăpere de locuit, cu o cămară cu intrare separată şi cu un tărnaţ parţial, cu stâlpi (vezi CD).
Studiind ultimele case vechi păstrate pe platoul Gheţar, reiese clar faptul că aici, în perioada dintre momentul populării şi al doilea război mondial, evoluţia planimetrică a locuinţei are următoarele etape: a)casa de mutătură monocelulară; b) casa familială monocelulară, cu tărnaţ deschis pe latura intrării; c) casa familială cu încăpere de locuit, cămară cu intrare separată, tărnaţ parţial (eventual puiată pentru oi sub casă).
Casa datată cu inscripţie în anul 1779, descoperită la marginea platoului, în satul Gârda de Sus, a reprezentat însă o mare surpriză sub aspect planimetric, pentru că a doua încăpere, cea adăugată în anul înscris pe grindă, este o tindă (spaţiu de trecere dinspre exterior spre încăperea de locuit), nu o cămară cu funcţie de depozitare. Se ştia că pe valea Arieşului mijlociu casa cu tindă avea veche tradiţie, dar specialiştii considerau că în Ţara Moţilor (în amonte de Câmpeni) casa cu cămară avea mare vechime şi era generală. Casa datată 1779 (cea mai veche casă datată din Ţara Moţilor) demonstrează însă vechimea mare a casei cu tindă pe Arieşul superior, vechime demonstrată şi de păstrarea în graiul locului a termenului tindă, chiar dacă cu sens schimbat (însemnând aici prispă, tărnaţ). Se deschide astfel calea unei ipoteze interesante: ar fi posibil ca apariţia casei cu cămară să fi fost legată iniţial –în zonă cel puţin-de popularea muntelui prin sistemul mutăturilor cu funcţie pastorală, sistem bazat pe păstoritul individual, nu comunitar? Este frapant faptul că pe platou micile cămări cu intrare separată, lipite de încăperea de locuit, erau şi sunt folosite preponderent pentru prelucrarea şi păstrarea produselor lactate, nu pentru depozitarea cerealelor, care oricum, în prima fază a mutăturilor nici nu se cultivau, nici nu se depozitau acolo, ci la reşedinţa permanentă, din sat. Să fie aceste încăperi descendentele unor “stâni” familiale, lipite de încăperea de locuit, “stâni” necesare în cazul practicării păstoritului individual? Problema rămâne o temă de meditaţie pentru viitor.
Vechiul inventar de interior al caselor familiale de pe platou demonstrează că mentalitatea de mutătură a indus aici erodarea funcţiilor sociale, de reprezentare, a spaţiului locuit. Din colţul mesei, cu rol accentuat de reprezentare, lipseau în casele vechi de pe platou cuierele cu ceramică, icoanele pe sticlă şi numărul mare de ştergări decorative, ansamblu obligatoriu în satele din valea mijlocie a Arieşului. Nici ruda cu ştergare scurte, aşezată deasupra patului, element decorativ frecvent în interioarele de pe cursul mijlociu al Arieşului, nu este menţionată de informatorii vârstnici de pe platou. Credem că nu doar sărăcia era responsabilă de această situaţie, ci şi utilitarismul îngust, sentimentul provizoratului, absenţa emulaţiei şi a cenzurii comunitare.
Interesant este şi procesul de relativă sincronizare planimetrică între casele de pe platou şi casele din satele din vale după al doilea război mondial: meşterii constructori din Albac şi Sohodol, angajaţi pe platou pentru a construi noile case, au introdus modelele evoluate din propriile sate, în următoarea ordine cronologică: 1). planul cu două încăperi de mărime aproximativ egală, cu intrări separate şi tărnaţ deschis, cu stâlpi, la faţadă; 2) planul cu două încăperi mari, cu intrări separate, având o cămară la un capăt al tărnaţului închis cu geamuri. În funcţie de unghiul pantei, cele două planuri au fost completate ulterior cu un demisol, sau au rămas cu un singur nivel. Locuitorii mai înstăriţi ai platoului au reuşit astfel –într-o perioadă relativ avantajoasă sub aspect economic - să ardă etapele de evoluţie planimetrică, apropiindu-se de nivelul satelor mai înstărite,din vale, şi trecând alături de ele la planul cu două rânduri de încăperi paralele, de inspiraţie orăşenească.
CONSTRUCŢIILE GOSPODĂREŞTI TRADIŢIONALE. Toate construcţiile gospodăreşti permanente (numite măietori) construite pe platou înaintea celui de-al doilea război mondial (1. puiata de vaci şi cai, 2. cămara, 3. şura de îmblătit, 4. puiata de oi, 5. cocina, având sub acoperiş cotruleaţa pentru găini, 6. cuptoriştea) prezintă două elemente constructive specifice, nesemnalate în alte zone din România: a) au căpriori de molid recoltaţi cu o parte din rădăcina curbă şi amplasaţi cu această parte curbă pe cunună (coarne cârne); b) materialul învelitor constă din straturi intercalate de cetină şi de aşchii de văsărit.
Utilizarea căpriorilor curbi constituie o soluţie tehnică unică în arhitectura ţărănească tradiţională românească. După ce se fixau cu umerii în cuiburile scobite în cununi, căpriorii erau consolidaţi aici cu cuie lungi de lemn, bătute în găurile sfredelite oblic, de sus în jos. Pe rădăcinile lor încovoiate şi tăiate la o lungime de 30-35 cm. se aşezau- pe fiecare latură- câte două grinzişoare (streşinare) care alcătuiau platforma pe care urma să se clădească materialul învelitor. Pe platformă se aşeza întâi, bucată cu bucată, un strat de ramuri de ienupăr (numit de localnici jneapăn) având lăţimea de 90-100 cm. şi înălţimea de cca. 50 cm, călcat treptat de meşteri, pe măsură ce se clădea. Vârfurile ramurilor erau îndreptate în afară, în timp ce capetele acestora se împleteau pe după primele două leţuri prinse pe coarne. Peste acest strat compact de jneapăn se aşeza, călcându-se treptat, un strat din aşchii de văsărit, înalt de 15-20 cm. şi bine călcat. Rezultate în urma prelucrării doagelor pentru ciubere şi a finisării acestora, aceste aşchii –unele mai groase, altele mai fine- erau abandonate de fiecare localnic sub cerul liber, într-o adâncitură în teren unde forma de-a lungul anilor o grămadă numită aşchier, din care se consuma doar o mică parte pentru aţâţat focul, restul fiind oricând disponibil pentru acoperit. Udate de ploi şi uscate în mod repetat, aşchiile din grămadă fierb acolo şi devin moi şi elastice. Ele au proprietatea de a se usca foarte repede după umezire, motiv pentru care sunt rezistente la putrezire.
Deasupra primului strat de aşchii se aşezau - bucată cu bucată şi călcate mereu- ramuri proaspete de molid sau de brad (tecină=cetină), formând un strat la fel de lat cu cel din ienupăr, dar înalt de numai 25-30 cm. Ramurile erau dispuse cu vârfurile în afară, îndreptate în acelaşi sens cu vântul dominant, iar în cazul fiecărui al doilea sau al treilea strat, capetele lor se împleteau printre leţuri în sus, pentru ca materialul învelitor să nu alunece de pe platforma relativ îngustă. Se aşezau ramuri de molid şi în lung, paralele cu leţurile şi amplasate lângă ele, deoarece această parte trebuie să fie întotdeauna mai înaltă, pentru ca apa să se scurgă în afară. Pe de altă parte, aceste ramuri transversale „armau“ suplimentar materialul învelitor, iar ácele de molid uscate, căzute aici de pe ele, se opreau peste aşchiile de dedesupt, barând suplimentar pătrunderea apei.
Straturile de cetină şi aşchii alternau până la o înălţime de 80 de centimetri peste creasta acoperişului. Informatorii în vârstă susţin că după 1,50 m. de la streaşină stratul de cetină trebuia să fie lăţit, pentru ca panta acoperişului să devină mai abruptă, împiedicând formarea de gropi în care să rămână apa ce provoca putrezirea amestecului de cetină şi aşchii.
Sus, pe creasta acoperişului, unde stratul de cetină rămânea cu lăţimea de 30-40 cm., se aşeza în trecut un strat de pozdări (resturile lemnoase de la meliţarea cânepii). Acestea erau deosebit de rezistente la putrezire şi protejau coama acoperişului contra ploii o perioadă mai lungă.
Pentru ca materialul învelitor de pe coama acoperişului să nu fie deranjat de vânturile puternice, se aşeza peste el, în lung, o grindă de cca. 15 cm. grosime, susţinută acolo de trei perechi de pari ascuţiţi, înfipţi oblic în stratul de cetină şi încrucişaţi deasupra grinzii de coamă.
Este firesc să ne întrebăm de ce acest acoperiş cu corni curbi (coarne cârne) a apărut tocmai pe platoul Gheţar (şi, probabil, pe valea Arieşului superior). Personal cred că ambele tehnici (cea a căpriorilor curbi şi cea a acoperişului de cetină şi aşchii) trebuie puse în legătură cu forma caracteristică de populare a acestei zone şi cu ocupaţia principală a locuitorilor de aici: văsăritul.
În munte, la colibe sau la mutături, într-o zonă cu păduri şi fâneţe, unde nu se cultivau păioase, unde fânul ca material de acoperire era neindicat (putrezeşte repede), iar şindrila era prea scumpă pentru un adăpost temporar, singurul material de acoperire avantajos era cetina. Ea era ieftină şi uşor de procurat, constituind un deşeu în urma tăierii copacilor pentru doage. Cetina nu forma însă un strat impermeabil, dezavantaj înlăturat de locuitorii zonei prin intercalarea între straturile de cetină a unor straturi din aşchii rezultate în urma degroşării primare a doagelor confecţionate aici, la coliba montană. O asemenea idee tehnică putea să apară doar acolo unde existau mari cantităţi de aşchii subţiri, deci numai acolo unde ocupaţia de bază a locuitorilor era văsăritul.
Aşchiile şi ramurile de molid necesită însă o platformă la baza acoperişului, pe care să fie clădite. Acolo unde construcţiile au tavan, capetele grinzelelor transversale poartă streşinarele care alcătuiesc platforma pentru clădirea materialului învelitor (paie, acolo unde se cultivă păioase). Adăposturile sezoniere de la mutături nu aveau însă tavan. Acolo unde lipsesc grinzelele tavanului se poate crea o platformă pentru materialul învelitor folosind lemne crăpate (cu lungimea de cca. 1 m.), aşezate cu un capăt peste primul leţ fixat în partea inferioară a căpriorilor, iar cu celălalt capăt - peste ultima bârnă din peretele construcţiei. O asemenea platformă nu ar fi putut însă susţine un material atât de greu ca cetina, deoarece toată greutatea ar fi apăsat pe un leţ prins de căpriori doar cu cuie de lemn. În plus, o asemenea platformă pretindea prea multă muncă în comparaţie cu valoarea construcţiei vizate, care era un simplu adăpost sezonier.
Căpriorii curbi au devenit în aceste împrejurări singura soluţie simplă, eficientă şi ieftină pentru a obţine o platformă pentru un material învelitor de asemenea greutate, în absenţa tavanului din grinzi. Este de presupus că cele două tehnici au fost experimentate mai întâi în cazul construcţiilor mai mici şi numai după aceea au fost utilizate în cazul construcţiilor mai mari.
Deoarece pentru apariţia celor două tehnici (corni curbi şi acoperiş de cetină şi aşchii) este obligatorie prezenţa a trei condiţii, greu sau imposibil de reunit în altă parte (1.zonă montană de răşinoase, 2.adăposturi sezoniere în zona fâneţelor şi 3.practicarea văsăritului ca ocupaţie principală), este explicabil de ce aceste tehnici nu pot fi întâlnite în alt ţinut din România sau – probabil- chiar din Europa.
Originalitatea celor două soluţii descrise ar putea face din arhitectura platoului Gheţar un important punct de atracţie pentru amatorii de turism cultural.
Cercetător dr.Ioan Augustin Goia
